JURNAL

10 dec. 09, joi 00:12

Experiența mea școlară în această școală începe să se modeleze în... ceva. La moment pot doar să asist la acest proces. Nu am fost foarte abil în trecut în a face previziuni, nu sînt nici acum, știu doar că statul de inerție a spiritului meu, dobîndit din momentul cînd am înțeles și acceptat realitatea efectivă a acestui loc, începe să muteze. Repet, nu știu cum se va sfîrși acest proces, dar îl trăiesc cu o mare satisfacție inexplicabilă pentru moment. Radiez binestarea spiritului meu cu tot corpul, mai puțin în acțiuni, dar nu vreau să grăbesc modul în care decurg evenimentele.

La moment ascult o listă de piese de muzică clasică sperînd că voi atrage somnul. Nu îmi este somn, o altă consecință a acestei noi experiențe.

Luînd în considerație toate aceste evenimente pozitive, vreau să dorm, să mă dau uitării. La moment cred că somnul este una dintre metodele cele mai bune de a evita viața. Deși e vorba de cîteva ore, este modul cel mai efectiv non-dăunător de a dispărea. Aș paragona somnul cu cele nouă luni petrecute în burtica mamei, e o formă de reintoarcere în acea perioadă fără griji. Nimic nu e mai frumos, imaculat și emoționant decît somnul unui copil, ba chiar și a unui adult. În somn ne desprindem de corp, de rațiune și devenim spirit. Ne contopim cu acea lume fantastică a visurilor, de care la trezire nu ne aducem aminte în mod sigur toate detaliile, știm doar că a fost frumos sau a fost groaznic. Atît de simplu, atît de departe, mă împinge să paragonez acest stat al nostru în timpul somnului cu o dimensiune paralelă. Oare e la fel și tărîmul după viață? Acolo, cum se spune, există paradisul pentru cei destoinici și infernul pentru infami – două realități ca în tărîmul viselor. Diferența e că nimeni nu s-a întors de acolo să ne povestească cum e, deși din tărîmul viselor ne trezim și reușim să expunem ce am văzut, detaliile nu sînt mereu exacte și memoria pare să joace feste, dar există acel fir care ne conduce la experiența avută. Doar că acolo nu simțim durere, fericire, ei da, simțim doar că efectele(lacrimile, cuvintele etc.) se transmit corpului, spiritul rămîne intact. Din cele spuse îmi vine o ulterioare întrebare, oare e posibil în viața de apoi să suferim în infern sau să fim fericiți în rai?

Nu reușesc să explic de ce am făcut această reflexie, bazată pe nimic altceva decît experiențe proprii și nu pe un studiu aprofundat, dar aici tind să-l citez pe Preda. Romancierul în ”Cel mai iubit dintre pământeni” spunea că studiile îngrelează spiritul unui individ și cînd un mare savant scrie o carte, o scrie bazînduse pe teorii elaborate de predecesorii lui. Atunci ce trăiri îmi expune el, decît cele copiate? Einstein cu siguranță a fost unul din cei care cînd scriu înșiră pe foaie propriul spirit. Inspirat, încerc să fac și eu acest lucru. În fine peste cîtva timp voi rîde citind aceste rînduri, deci un scop aceste reflexii îl vor păstra oricum.